Te-ai simtit vreodata mai murdar decat cenusa si mai pustiit decat desertul?

Ai plans vreodata mai mult decat ai avut lacrimi?

Te-a durut, macar o data, inima in asa fel incat sa fii gata sa o donezi?

Te-ai vazut dintr-odata fara viitor, cu-n prezent blocat doar pentru ca trecutul te tragea inapoi?

Ai constientizat cumva ca nu poti trai fara un scop, fara un tel in viata?

Ti-ai dorit foarte mult sa te intorci in trecut cu o putere de-a schimba ceva, cat de mic, un lucru, o vorba, o fapta?

Ai spus vreodata : “STOP, de acum incolo nu se va mai intampla asa ceva!“, si totusi, intr-un viitor foarte apropiat s-a intamplat din nou?

Nu stiu ce ai raspuns tu la aceste intrebari, insa eu am trecut prin ele de foarte multe ori; nu le-as putea numara pentru ca nici macar nu-mi amintesc numarul lor.

DE CE? Te-ai intrebat vreodata DE CE trebuie sa fie asa?

De ce asa multa durere, asa multa suferinta?

De ce atatea boli si atatia oameni nefericiti?

De ce asa multi copii orfani si atatea necazuri?

E mult prea mult pentru omenire…

E mult prea mult pentru tine…

E mult prea mult pentru mine…

Si totusi…nu e nici pe departe pe-atata cat am merita sa fie…pe-atata cat as merita sa fie…

De ce?

…pentruca eu sunt o pacatoasa, cea mai mare pacatoasa…si PACATUL imi distruge viata…

Am facut eu ceva in privinta asta? Fac ceva in privinta asta? Voi face ceva in privinta asta?

NU! …dar a facut ALTCINEVA ceva pentru mine si pentru tine…Pacatul cere plata cu moartea, dar EL a achitat!

A achitat si pentru tine? DA, a achitat pentru toti, insa tu trebuie sa accepti sa primesti achitarea, sa primesti IERTAREA…

Si daca a achitat deja totul, de ce inca ma confrunt cu intrebarile de mai sus?

PENTRU CA desi pacatul a fost achitat, vrajmasul n-a fost pedepsit inca…

Fiecare MINUT inseamna :  decizie,  vointa,  investitie,  victorie sau  pierdere, regret, suspin, sau zambet, putere  sau slabiciune, regasire sau ratacire, VIATA sau MOARTE !

Viata e formata din ani, anii din luni, lunile din saptamani, saptamanile din zile, zilele din ore si orele din MINUTE…

Şi…pe când mă aşteptam mai puţin…am ajuns pe un tărâm al fericirii…Ce frumos era totul acolo! De cum am ajuns am primit o pereche de aripi mari şi pufoase ca să pot zbura în orice loc îmi doresc şi visele mele prindeau contur. Zburam înconjurată de mii şi mii de fluturaşi coloraţi, cântam din prisosul inimii  acompaniată de triluri de păsărele, râdeam şi vântul se juca duios în părul meu. Şi tot farmecul îl făcea faptul că nu eram SINGURĂ…iubitul meu era cu mine!!!! Era paradisul creat de el pentru mine…şi m-a dus cu el acolo…Credeam că nu am să mai plec nicicând din el! Cu o singură privire de-a lui îmi alimentam cele mai frumoase vise, zâmbetul lui alunga cei mai negri nori, braţele lui puternice îmbrăţişau trupul meu firav ce tânjea după afecţiune, vorbele lui erau balsamul ce stingea focul din inimă, iar sărutarea caldă pe obrajii mei topeau fiorii reci din suflet…Ce frumos era să fiu cu iubitul meu…

Dar aveam să cunosc că nu eram în adevăratul Paradis…Nori plini de fulgere şi tunete îngrozitoare au întunecat din senin cerul. Păsărelele cântau acum triluri de jale şi ecoul din munţi anunţa furtuna, uraganul ce avea a şterge acest colţ de rai de pe harta vieţii mele…Mi-am dat seama că minciuna fusese infiltrată, nesiguranţa preluase controlul, prefăcătoria stăpânea sinceritatea şi indiferenţa întărită de laşitate apărau un interes de care eu nu aveam să ştiu…

Privind cu lacrimi amare pe obraz paradisul meu destrămându-se, nu puteam accepta adevărul; eram prinsă cu lanţuri grele de fier de stânca amintirilor dulci şi de visele mele spulberate într-o clipă…Nu puteam renunţa la ele; nu putea fi adevărat! Nu puteam înţelege şi nu găseam nici o logică…

Era tot ce aveam mai scump!!! Eram aşa de nefericită!!

Şuvoaiele creşteau şi picurii grei de ploaie loveau fiinţa mea parcă neînsufleţită. Valurile inundau sentimentele mele şi raţiunea mea se scufunda în adânc, înecându-se…Nu m-am zbătut! Nu aveam de ce…Iubitul meu dispăruse în negură şi paşii lui se stinseseră în mister. Aşteptam răspuns, dar NU VENEA!!!

Paradisul nostru era distrus…

Eram profund dezamăgită şi când trăgeam să-mi dau suflarea de tristeţe, nici nu-mi imaginam că aveam să descopăr adevăratul Paradis…Fusese tot timpul acolo!!! De ce nu l-am văzut? De ce nu-l găsisem?

Nu ştiu. Dar ştiu că dacă nu m-ar fi găsit El, nu m-ar fi luat pe braţele-I puternice şi nu ar fi rupt lanţurile ce mă ţineau legată în paradisul distrus, aş fi zăcut şi acum pierdută în adânc, în întuneric şi friggg…Îi simt şi acum privirea blândă şi plină de-ndurare ce-mi eliberă sufletul de zbucium. Atingerea-I caldă trată rănile mele cu balsam şi untdelemn ales. Fusesem dusă pe braţele Lui încă de la început, dar eram orbită de suferinţă şi nu L-am văzut; nu L-am simţit. Acum lumina Lui era în mine şi adevărul fusese descoperit. M-a adus cu adevărat în Paradis…Nu mă înşelasem : Paradisul exista cu adevărat!!! Eu nu l-am căutat în locul potrivit…

Un curcubeu imens străbătea tărâmul fericirii şi străzi întregi de aur se-aşterneau sub picioarele mele. Locuinţa pregătită pentru mine era doar din pietre preţioase şi un diamant gigant servea drept poartă pentru ea. Primisem haine albe imaculate şi o cunună care nu veştejeşte niciodată, strălucea pe capul meu. Numele meu era trecut în Cartea Sfântă a Paradisului şi tot dosarul meu de condamnare fusese achitat, şters prin sângele Mielului, Acela care mă căutase, mă găsise, se-ndurase de mine şi mă salvase…

Eram fericită!!! Însuşi El lumina Cetatea şi prezenţa Lui strălucea mai tare ca un soare. Nu mai era noapte şi într-adevăr aici nu găseai minciună, prefăcătorie, răutate, viclenie, ură, pizmă, bârfă şi nici măcar lacrimi sau durere…Coruri de îngeri cântau neîncetat Împăratului şi inima mea era preaplină de fericire!

Totul e fără pată acolo şi în perfectă armonie!

Paradisul există!!! Isus e calea, adevărul şi viaţa!

Veniţi cu toţii în Paradis căci e mai presus de orice vis..

Rândunica îşi lasă cuibul dar nu uită de el căci anul care vine se întoarce la el…

Furnica îşi lasă muşuroiul plin de merinde şi nu oboseşte în a fi exemplu de hărnicie…

Crinul împrăştie parfumul său şi curăţia lui e vestită printre flori…

Râul curge neîncetat în pofida obstacolelor şi lasă în urmă împrospătare, răcoare şi viaţă…

Mărul îşi are vremea lui şi la vremea potrivită dă roade gustoase şi hrănitoare…

…Până şi greierul care e cunoscut drept un mare pierde-vară te-ncântă în fiecare seară de vară…

EU CE LAS ÎN URMA MEA???????

Seara vieţii mele de călător pe pământ stă la pândă şi nu ştiu când asfinţitul va bate la poarta existenţei mele…nu pot să nu mă-ntreb : am trăit cu folos? am fost fericită, sau i-am făcut fericiţi pe cei din jur? am ieşit în evidenţă prin răutate, sau prin blândeţe? ce au văzut cei din jur în viaţa mea, un EU enorm de mare sau pe Isus la lucru? ce fapte de-ale mele vor ieşi la iveală, demne de lumină sau de întuneric? am slujit sau am cârtit? am ajutat, sau am dărâmat? am încurajat, sau am bârfit? am iubit, sau doar i-am amăgit pe cei din viaţa mea? cu ce mi-am hrănit sufletul, cu bogăţiile şi deşertăciunile lumii sau cu Cuvântul lui Dumnezeu?

Mă pierd în gânduri …mii şi mii de sentimente mă-ncearcă…să fie totul pierdut? chiar am pierdut totul?? nu mai am nimic?…

Încep să plâng…cumva trebuie să exteriorizez durerea sufletului…mi-e dor de cei dragi…mi-e dor de viaţă, de viaţa din belşug…mi-e dor de cei pe care i-am alungat din viaţa mea, rănindu-i…mi-e dor de cei ce-au plecat înaintea mea şi nu i-am preţuit la momentul potrivit…mi-e dor de cei ce m-au iubit…

Ce-am făcut cu viaţa mea?? E greşit să mă întreb? Poate cineva să-mi răspundă?? sau…e totul pierdut…Se zice că speranţa moare ultima, dar dacă nu o ai deloc rămâne ceva??

“DRAGOSTEA  nu va pieri niciodată!”       

                                                                        1 Corinteni 13 : 8

Dragostea cui?… a oamenilor?… a mea?…

 NU!!! Cu siguranţă NU!

“Fiindcă atât de mult a IUBIT  Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu PIARĂ, CI să aibă VIAŢA VEŞNICĂ.”

                                                                     Ioan 3 : 16

deci…

“Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemaţi-L câtă vreme este aproape. Să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu oboseşte iertând. ”

                                                                              Isaia 55 : 6,7

apoi…

“Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea; ci fii o pildă pentru credincioşi: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie. ”

                                                                           1 Timotei 4 : 12

şi nu uita….

“Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine, şi legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine.”

                                                                        Isaia 54 : 10

şi de asemenea…

“Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Hristos, Domnul nostru.”

                                                                    Romani 8 : 38, 39

Nici un doctor nu are vreun remediu şi nu-mi poate pune un diagnostic, dar cei din jur, mai experimentaţi sau nu, îmi spun acelaşi lucru :

“Suferi de DRAGOSTE!!!”

Dragoste?? Sunt disperată…nu mă aşteptam la această “boală”. Nu cunosc nimic despre ea…se vindecă?, durează mult?, se poate agrava?, de ce doctorii nu o pot vindeca?, e contagioasă?…..

Încep să răsfoiesc diverse cărţi, citesc o grămadă de scrieri şi documentarii în speranţa de-a afla mai multe…cineva trebuie să ştie….Am să lupt şi am s-o înving!

Dar, în loc să încep să înţeleg, intru în ceaţă…DRAGOSTEA :

• arată omului cum ar trebui să fie – A. P. Cehov
• este aripa dăruită de Dumnezeu sufletului pentru a urca la El – Michelangelo Buonarotti
• nu înseamnă a ne privi unul pe celălalt, ci a privi amândoi în aceeaşi direcţie – Antoine de Saint-Exupery
• este o intersecţie cu sens giratoriu; te-nvârţi în jurul aceleiaşi inimi până rămâi fără lacrimi – Ionuţ Caragea
• este o fiară care stă toată viaţa la pândă şi te ucide atunci când iubeşti cel mai tare – Ionuţ Caragea
• un dram foarte mic de speranţă este suficient pentru a cauza reapariţia dragostei – Stendhal
• este ceaţa care se formează cu aburii suspinelor – William Shakespeare
• imatură spune ‘te iubesc pentru că am nevoie de tine’; dragostea matură spune ‘am nevoie de tine pentru că te iubesc’ – Erich Fromm
• nu are remediu, dar este singurul medicament pentru orice durere.

Şi totuşi…cea mai bună definiţie a dragostei pe care am găsit-o este :

“Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.

Dragostea nu va pieri niciodată. ”

1 Corinteni 13 : 4-8 a

La fel cum nu poţi să-ţi alegi părinţii, fraţii, surorile sau rudele, nu poţi alege de cine să te îndrăgosteşti, ÎNSĂ poţi alege modul în care IUBEŞTI !!!!

Privesc un norişor pufos şi alb, amintindu-mi de frumoasele clipe petrecute în copilărie, şi încă unul, şi vine altul mai mare şi mai conturat, şi mă cufund în amintiri ; ce perfect era totul : o viaţă fără griji, fără responsabilităţi, cu prieteni sinceri, cu bucurii şi zâmbete senine…

Îmi doresc să reţin aceşti nori plini de amintiri frumoase, dar vântul îi poartă mai departe şi în secunda următoare mă pomenesc cu amintiri din adolescenţă; nori grăbiţi şi negri îmi întunecă zarea : …cât zbucium, câtă aroganţă, fărâmituri de dragoste naivă şi inimi crestate, plânsete şi durere, decizii greşite, non-sens şi agonie…Deşertăciune! într-un singur cuvânt…

Cad pe gânduri…Acum nu mai privesc norii, ci dincolo de ei…DA! Dincolo de nori e Cel care a dat sens vieţii mele, Soarele care a răsărit pe cerul vieţii mele plin de nori grei şi urâcioşi…şi i-a împrăştiat, lăsând doar razele-I călduroase să mă îmbrăţişeze, lumină să-mi lumineze paşii şi seninătate, pace în sufletul meu…

Acum fiecare zi o trăiesc bucurându-mă de SOARE!!!

“Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc.”

1 Corinteni 13 : 11



Aripile prea obosite mă-ndeamnă  să cobor…Caut un loc unde să mă adăpostesc dar nu recunosc nimic în jur! Unde sunt?                  

Nu-mi pasă…ceva îmi spune să privesc spre orizont…Cu siguranţă e cel mai minunat apus de soare pe care l-am surprins…Sunt slăbită, dar adierea vântului mă poartă spre infinit…

Sunt gata să cedez…Îmi las aripile-ntinse, dar încetez să lupt…Privesc soarele sângerând şi zâmbesc senin…Inima mea nu e singura care apune; acum cu siguranţă dragostea a meritat…

Îmi strâng aripile pe lângă corp şi mă bucur de o prăbuşire fascinantă; frigul din interior îmi îngheaţă frica şi trupul mi-e cuprins de amorţeală. Cu siguranţă acesta mi-e sfârşitul!

O lacrimă îmi curge cu viteză pe obraz…Ce frumos era totul acum câtva timp; zâmbesc din nou…Sunt fericită! Am trăit momente de vis…

Un fulger îmi pătrunde trupul parcă neînsufleţit.Îl simt adânc şi mă cutremur toată…E amintirea lui, zâmbetul lui inocent, privirea ce mă-nfiora…braţele calde ce mă-nconjurau…E dorul!!!

Mă prăbuşesc!Acum aripile-mi sunt încărcate de plumb…plumb greu…Respir greu de parcă nimic nu ar mai conta…Zăresc pământul!Curând am să-l ating…încerc să mă pregătesc pentru impact…Devin agitată; închid ochii şi trag aer adânc în piept…

uuuhhhh….s-a terminat…Durerea s-a dus; nu mai simt nimic…amorţeala mi-a învăluit tot trupul! Deschid ochii cu teamă şi privesc lumina jucăuşă…văd un tunel şi merg spre el …

Deodată, o sursă de căldură mi se strecoară-n suflet…simt o mână ce mă trage înapoi…

“Nu te duce!Am nevoie de tine aici!”

Tresar…e vocea..luiii…S-a-ntors!!!!!Sleită de puteri cad în braţele-i puternice…Ce caldă-mbrăţişare!

Dar…prea târziu!!! Inima îşi încetineşte bătăile şi nici măcar privirea lui nu mă mai poate alina…Prăbuşirea mi-a fost fatală…Aripile -mi sunt frânte şi trupul mi-e plin de răni adânci; nu voi supravieţui! Îi zâmbesc cu-n zâmbet plin de dragoste şi speranţă…el nu trebuie să afle…Am să plec încet…Îl privesc pentru ultima oară şi sorb cu o plăcere enormă un zâmbet de pe buzele lui…îmi va fi de-ajuns pe drum…

O lacrimă îmi brăzdează obrazul rece…Tresar…Privesc în jur şi nu văd nimic…sunt într-o beznă mormântală!!! Încerc să mă sucesc şi atunci ….dau de “el”, ursuleţul meu pufos!!!!

Sunt acasă… sunt în patul meu călduros…Respir adânc şi cu mâna tremurândă îmi şterg sudoarea de pe frunte…Zâmbesc…

A fost doar un vis…