Visul e ceva real, sau e doar…vis

Aripile prea obosite mă-ndeamnă  să cobor…Caut un loc unde să mă adăpostesc dar nu recunosc nimic în jur! Unde sunt?                  

Nu-mi pasă…ceva îmi spune să privesc spre orizont…Cu siguranţă e cel mai minunat apus de soare pe care l-am surprins…Sunt slăbită, dar adierea vântului mă poartă spre infinit…

Sunt gata să cedez…Îmi las aripile-ntinse, dar încetez să lupt…Privesc soarele sângerând şi zâmbesc senin…Inima mea nu e singura care apune; acum cu siguranţă dragostea a meritat…

Îmi strâng aripile pe lângă corp şi mă bucur de o prăbuşire fascinantă; frigul din interior îmi îngheaţă frica şi trupul mi-e cuprins de amorţeală. Cu siguranţă acesta mi-e sfârşitul!

O lacrimă îmi curge cu viteză pe obraz…Ce frumos era totul acum câtva timp; zâmbesc din nou…Sunt fericită! Am trăit momente de vis…

Un fulger îmi pătrunde trupul parcă neînsufleţit.Îl simt adânc şi mă cutremur toată…E amintirea lui, zâmbetul lui inocent, privirea ce mă-nfiora…braţele calde ce mă-nconjurau…E dorul!!!

Mă prăbuşesc!Acum aripile-mi sunt încărcate de plumb…plumb greu…Respir greu de parcă nimic nu ar mai conta…Zăresc pământul!Curând am să-l ating…încerc să mă pregătesc pentru impact…Devin agitată; închid ochii şi trag aer adânc în piept…

uuuhhhh….s-a terminat…Durerea s-a dus; nu mai simt nimic…amorţeala mi-a învăluit tot trupul! Deschid ochii cu teamă şi privesc lumina jucăuşă…văd un tunel şi merg spre el …

Deodată, o sursă de căldură mi se strecoară-n suflet…simt o mână ce mă trage înapoi…

“Nu te duce!Am nevoie de tine aici!”

Tresar…e vocea..luiii…S-a-ntors!!!!!Sleită de puteri cad în braţele-i puternice…Ce caldă-mbrăţişare!

Dar…prea târziu!!! Inima îşi încetineşte bătăile şi nici măcar privirea lui nu mă mai poate alina…Prăbuşirea mi-a fost fatală…Aripile -mi sunt frânte şi trupul mi-e plin de răni adânci; nu voi supravieţui! Îi zâmbesc cu-n zâmbet plin de dragoste şi speranţă…el nu trebuie să afle…Am să plec încet…Îl privesc pentru ultima oară şi sorb cu o plăcere enormă un zâmbet de pe buzele lui…îmi va fi de-ajuns pe drum…

O lacrimă îmi brăzdează obrazul rece…Tresar…Privesc în jur şi nu văd nimic…sunt într-o beznă mormântală!!! Încerc să mă sucesc şi atunci ….dau de “el”, ursuleţul meu pufos!!!!

Sunt acasă… sunt în patul meu călduros…Respir adânc şi cu mâna tremurândă îmi şterg sudoarea de pe frunte…Zâmbesc…

A fost doar un vis…